miercuri, 28 iulie 2021

Don't worry, be happy!

Imi doresc atât de mult să reușesc sa ma bucur din toata inima de tot ceea ce mi-a oferit Dumnezeu. Dar nu intotdeauna pot face asta. Atat de mult îi admir pe oamenii pozitivi, plini de energie, care par fericiti intotdeauna, care văd parțile bune chiar si in momente si situatii grele. Am intalnit cativa oameni de genul acesta, nu-i cunosteam foarte bine, i-am intalnit ocazional. Acum mă gandesc ca poate nici nu sunt asa pozitivi tot timpul, poate în momentul în care i-am intalnit erau chiar fericiti, nu înseamnă că așa sunt mereu. Se pare că am ajuns repede la o concluzie: e chiar imposibil să fii mereu pozitiv, vesel, plin de energie. Doar suntem oameni. Fiecare are momentele lui bune si mai puțin bune. Să revenim la ceea ce ma intereseaza: la copiii mei. Sunt o sursa inepuizabila de energie, de voie buna, dar si cand ii superi... Sa te tii! Deci ce facem, noi ca parinti, sa putem trece peste momentele de disperare, cand vedem cum proprii copii isi manifesta nemultumirea prin plans, plansul acela care-ti opreste respiratia, care iti blocheaza mintea, care te face sa crezi ca esti depasit de situatie. Ei bine, nu stiu altii cum sunt, dar eu as pleca in Honolulu in clipele acelea si totusi... Imediat dupa gandul ca mi-ar fi asa bine in alta parte, ma izbeste un sentiment de vinovatie: cum sa ma gandesc la asa ceva? Copilul meu e suparat si eu visez sa plec de langa el cand are mare nevoie de mine? Greu, foarte greu sa fii parinte, nu-mi imaginam ca va fi atat de solicitant.
   Totul va fi bine, mami! Suntem oameni, mai trecem si prin astfel de momente! Don't worry, be happy!
 

Hello, everyone!

Hello, everyone! I can not live without writing, is very sure now. Writing is making me happy. Now I will try to do this in English because I have to practise this language. Unfortunately I forgot it. A few years ago I could write without consulting a dictionary, now is very hard for me to write in this wonderful language. But practise is the mother of success, don't you think? 

I have changed my job five months ago and I am a little bit stressed out lately. It's normal especially when you are doing this change at almost forty years old. And the only solution I have found to get out of stress was to write. I have started this blog by writing about me and my beautiful children. I succed to tell you about our problems at the beginning of our parental experience. I will continue to write and I hope that in this way I will manage the stress. Wish me luck!



vineri, 29 decembrie 2017

Valsul fluturasilor

,, Muzica purifică sufletele de praful vieții cotidiene" ne spune Berthold Auerbach. Sunt întru totul de acord cu această afirmație. În cazul meu, muzica reușește de fiecare dată să mă relaxeze, să mă bucure și să-mi dea o stare de bine. Și înainte de a-i avea pe îngerașii mei ascultam foarte des muzică, dar de cand s-au născut, le-am cântat pentru a-i adormi, pentru a-i liniști si a funcționat de fiecare dată. Când au mai crescut, se distrau copios când le vorbeam in rime si le cântam, așa că am continuat cu cântatul. 
   Și valsul le plăcea. In timpul unei crize de colici, am pornit calculatorul si am cautat ,,Valsul fluturilor". O încantare pentru suflet! Am avut unul dintre cele mai frumoase dansuri cu baiețelul meu, îi voi povesti cu siguranță acel moment pentru că s-a linistit ca prin miracol. Fetița a vrut si ea un dans cu mama si uite așa am descoperit ca valsul face minuni pentru fluturașii mei (și pentru mama lor).
   Acum, la 2 ani, nu mai e nevoie să le cânt pentru a-i adormi, dar îmi mai cer ei, uneori, să le cânt îninte de culcare si adorm imediat. Mare mi-a fost bucuria când am auzit din gurița lor: ,,mami, musica!" si îmi arătau să dau  drumul la muzică, apoi începeau să danseze și să cânte. Sunt convinsă că muzica va avea un loc aparte și în viata lor.

duminică, 4 iunie 2017

Momente grele

  A venit momentul să scriu despre una dintre cele mai dificile experiențe pe care le-am avut de când am devenit părinți. Până acum nu am dezvăluit nici cel puțin apropiaților nostri trăirile, momentele de deznădejde, clipele de disperare pe care le-am trăit în primele luni de viață ale micuților nostri. Dupa nașterea copiilor, vestea că baiețelul are canalul lacrimal înfundat și fetița are piciorul într-o poziție anormală ne-a distrus sufletele, am simțit ca ne prabușim (acum, după doi ani, îmi dau seama că eram copleșiti de tot ceea ce se întampla si din cauza aceasta nu puteam să credem că ni se întamplă nouă așa ceva). La o săptamână dupa naștere am fost la un control oftalmologic și am aflat că ambii copii au canalele partial înfundate la ambii ochi. Era nevoie de masaj și în cazul în care nu se deschideau canalele prin masaj, era nevoie de o intervenție chirurgicală. Intr-adevăr, cuvintele sunt insuficiente pentru a descrie spaima pe care am trăit-o patru luni (din fericire, în patru luni s-au desfundat canalale cu masajul pe care ni l-a recomandat medicul oftalmolog). Și nu era singura noastră problemă. Fetiței i-am facut masaj la picioruș de cel puțin 3 ori pe zi așa cum ni s-a recomandat în spital și la 2 luni am fost la un renumit doctor ortoped din oraș care ne-a tratat cu indiferență. Am avut trimitere de la medicul de familie pentru ambii copii, dar pe baiețel nu prea voia să-l controleze, ne întreba daca are și el o problemă similară cu a fetiței, dar am insistat să se uite și la el. A spus că sunt bine ambii copii (deși nu a durat mai mult de câteva secunde așa-zisul control), au doar platfus. In registru a notat diagnosticul fetiței: talus valgus picior stâng, dar nouă ne-a spus că fetița nu are nicio problema, să revenim peste doua luni la un control. Eram bulversată, citisem destul de mult despre subiectul acesta si nu-mi venea să cred că în maternitate medicii au omis să ne spună despre acest talus valgus la prințesa noastra. Am plecat cu un gust amar de la control, am insistat să-i arăt cum fac masajul la picioruș și m-a sfatuit să continui și dacă pâna peste doua luni nu-si va reveni piciorusul, îi vom pune niste ,,săndăluțe speciale" pe care să le poarte noaptea. Vorbea cu o nepăsare care mă intriga pe de o parte, pe de alta mă determina să cred că poate are dreptate și nu e nimic grav. Dar nu am putut să stăm liniștiți și am cerut părerea altui medic dintr-un alt oraș. O altă experiență traumatizantă din cauza căreia am stat cu sufletul la gură pâna când fetița a învațat să meargă. Când am intrat cu fetița în cabinetul acestui doctor universitar, ne-a certat că nu i-am făcut ecografia de șold in primele săptamâni de viață. Am încercat să-i explicăm că nu este suspectă de displazie de șold, ci are piciorușul stâng într-o poziție anormală (în urma masajului se observau îmbunatățiri, dar voiam părerea unui specialist). Cu greu a acceptat să vorbim și noi, am insistat să-i spunem că mai are un frațior geaman și fiind locul ,,strâmt" a avut piciorușul așa. Ne-a recomandat radiografia pentru că numai așa putea să-și dea seama. Doua săptămâni nu am putut să dormim,  eram neliniștiți, simțeam că nu e nevoie de nicio radiografie, că am expune-o la raze X la doar câteva luni fără sa avem un motiv întemeiat. Pe de altă parte, ne era teamă că dacă într-adevăr ar avea o problemă, nu am acționat din timp și nu ne-am fi putut ierta niciodată pentru asta. Am decis după îndelungi discuții și frământări să-i facem radiografia. Printesa a fost și este un copil foarte activ, dădea mereu din mânuțe și din piciorușe, dar a dormit în timpul radiografiei, s-a trezit când am ajuns acasă. Medicul radiolog și-a exprimat opinia spunându-ne că nu vede vreo problemă și nu întelege de ce i s-a recomandat radiografie pentru că displazia de șold se diagnosticheaza din maternitate. Din nou am avut mustrări de conștiință și am ajuns la concluzia că nu ar fi trebuit să-i facem radiografia, dar era prea târziu pentru regrete. Ziua urmatoare am mers cu radiografia la vestitul medic care nu m-a crezut când i-am spus că fusesem la control în urmă cu două săptămâni. M-a întrebat suspicios: ,,Sigur?" și a luat registrul să verifice. I-am răspuns politicos, deși reacția lui ar fi meritat altceva, că sunt foarte sigură, nu sigură și chiar îl rog să verifice registrul. Dupa ce s-a convins, a luat o riglă și a trasat câteva linii nesigure pe radiografie. Nu mi-a inspirat deloc încredere, cu tot renumele lui. S-a întors la birou și a scris ceva, apoi mi-a spus că trebuie să cumpăr o orteză Becker pe care fetița trebuie s-o poarte zilnic. Mi-a indicat magazinul de unde s-o cumpăr și m-a sfătuit să mă grabesc pentru că se apropie ora închiderii și să ne vedem peste doua săptămâni. L-am lăsat să-și termine discursul și i-am spus că firesc ar fi să-mi explice de ce este nevoie de o orteză, nu să-mi spună de unde s-o cumpăr. Eu ca parinte hotărăsc ce voi face în privința copilului meu, nu altcineva. Și ținând cont că sunt într-o clinică privată, ar trebui să-mi aloce suficient timp pentru a-mi spune un diagnostic. Când mi-a văzut reacția și-a schimbat atitudinea. Degeaba. Profesionalismul lui a fost pus sub semnul întrebării și am luat decizia de a nu chinui copilul cu orteza. Piciorușul ei stâng s-a îndreptat, avea o pozitie normală cu ajutorul masajului. Ne-am rugat la Dumnezeu ca aceasta să fie cea mai buna decizie, deși până nu am văzut-o mergând nu am dormit liniștiți. Acum aleargă, dansează și câteodată ne mai amintim cât am suferit din cauza unui diagnostic greșit și îi multumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat și în acele momente critice.

sâmbătă, 25 martie 2017

In sfârșit, acasă!

   In sfârșit, acasă! Venirea acasă cu bebelușii a fost o noua provocare. Până să scriu aceste rânduri eram convinsa ca am stat 5 zile în maternitate, dar acum când am calculat mi-au ieșit 7 zile la număr. Multe zile de neliniște, anxietate, amestecate cu entuziasm și fericire. Îmi amintesc cât de nerăbdătoare eram sa ajungem acasă, să-i pot alinta, să le pot cânta, să-i pot strânge în brațe, să-i legăn și să râd cu ei. Cât am stat in spital, îmi doream atât de mult să treacă mai repede timpul și să ajungem acasă cu toții. Casa era pregătită de ceva vreme pentru cele două minuni care au venit pe lume, pătuțurile instalate lângă patul nostru, hăinuțele, scutecele, tot. Când i-am așezat în pătuțuri ne uitam la ei și nu ne venea să credem ca sunt ai noștri, ne minunam de ei, îi mulțumeam Domnului pentru această binecuvântare și ne rugam să ne ajute să ne descurcăm. In prima săptămână soțul meu a stat acasă, când li se făcea foame îl alăptam pe unul, iar pe celalalt îl ținea soțul, îi canta si îl legăna până îi venea rândul. Nu puteam să-i hrănesc pe amândoi în același timp, alăptarea simultană mi se părea imposibilă cu doua ființe atât de fragile și delicate, mi-era teamă că nu i-aș ține bine, că le-as putea face rău, așa ca, după câteva încercări nereușite m-am hotărât sa amân alăptarea simultană peste câteva luni, când vor fi mai ,,zdraveni". Zilele în care soțul meu a stat cu noi au trecut cu viteza luminii. Duminică seara i-am mărturisit cu lacrimi în ochi că am niște emoții uriașe pentru ziua următoare când rămâneam singură cu ei. Mi-era teamă ca nu mă voi descurca, nu voiam să plângă, să sufere și gândul ca nu voi putea să fac fața situației mă îngrozea, deși soțul meu m-a asigurat că sunt pregătită de orice și că nu are rost să-mi consum energia atât de necesara cu astfel de gânduri. Avea dreptate și de data asta. Ziua următoare a fost una dintre cele mai liniștite si mai superbe zile din viața mea. Copilașii parcă știau că tata nu mai este disponibil și nu cereau să mănânce amândoi in același timp. Își așteptau cuminți randul: la masa, la schimbat. Totul mergea ca pe roate.
   Nu toate zilele au fost atât de liniștite, dar acum nu-mi amintesc nimic neplacut din aceea perioada, desi dacă stau să mă gândesc mai mult nu stiu cum am reușit sa ,,supraviețuiesc" atunci. Nu mâncam, nu dormeam pentru că micuții mâncau pe rând, dormeau pe rând, ceea ce însemna că eu nu prea aveam când să am timp pentru mine. Și totuși, am ,,supraviețuit". Dacă aș fi avut un serviciu extrem de bine plătit, nu aș fi putut rezista atâtea nopți nedormite, dar când este vorba de copiii tăi se pare că primești puteri supranaturale care te ajută să depășești primele luni destul de solicitante pentru o mămică de gemeni.

marți, 21 februarie 2017

Nașterea într-un spital de stat

   Un subiect pe care vreau neapărat să-l abordez este legat de experiența din spitalul de stat în care am născut. Nu-mi amintesc să fi stat vreodată în spital, singura mea vizită care m-a facut să-mi doresc cu toata ființa mea să nu mai ajung acolo a fost la completarea fișei medicale pentru permisul de conducere ( deci acum vreo 14 ani). Toate analizele si controalele le-am făcut la clinici private.
   Majoritatea sarcinilor multiple prezintă risc de nastere prematură și  gândul că voi sta internată într-un spital mă îngrozea, eram chiar disperată. Am discutat cu doamna doctor care mă supraveghea despre nașterea la o clinică privata și, spre surprinderea mea, mi-a spus că, în cazul în care voi naște prematur, cel mai sigur pentru mine si pentru bebeluși este să fim într-un spital de stat. Cel mai sigur si cel mai ieftin, pentru că in cazul unei clinici private costurile pentru fiecare zi de spitalizare sunt destul de mari. De acum a trebuit sa scot ,,toate armele din dotare" si să mă mobilizez: optimismul și speranța că totul va fi bine m-au ajutat să trec și peste acest ,,hop". Dacă așa era cel mai bine pentru bebeluși, trebuia să văd lucrurile altfel decât până atunci. Am început sa caut informații despre spitalul în care urma sa nasc. Unele mame povesteau că asistentele si infirmierele erau chiar drăguțe, implicate, saloanele erau curate, contrar asteptărilor, altele erau foarte dezamăgite de condiții si de echipa medicală, dar am ales să cred si să sper că eu voi avea parte de prima varianta si așa a fost (,,puterea atracției" despre care se tot vorbește poate chiar funcționează).
   In cazul meu, experiența nașterii nu a fost traumatizantă.  Toată echipa medicala s-a comportat ireproșabil, ca si cum m-ar fi cunoscut de ceva timp, m-au tratat cu vorbe frumoase, încurajări si aprecieri. În spital am fost profund impresionată de toată atenția, delicatețea, empatia și profesionalismul de care au dat dovada toți cei implicați, de la infirmiere, până la medicii rezidenți. M-am internat dimineața, in jurul orei 9, am urmat toate procedurile dinaintea nașterii: analize, controale, monitorizare. Aveam 38 de saptamani, depașisem pericolul nasterii premature de care îmi era atât de frică. La 17:23 se năștea fetita, si după 3 minute, si băiețelul. A trecut si prima noapte, copiii au rămas in secția de Neonatologie. Mi-era dor de ei, voiam să-i văd, să-i simt, sa-i îmbrățișez, sa-i pup, dar numai dimineața am putut sa fac aceste lucruri. Când a venit medicul neonatolog, mi-a spus ca fetița are piciorușul stâng într-o poziție anormala. Despre băiețel mi-a spus ca nu a deschis încă ochișorii si necesită un consult oftalmologic. Toate acestea m-au bulversat, m-au destabilizat, m-au făcut sa uit tot ceea ce era legat de mine, trecusem printr-o operație de cezariana, dar nu mai simțeam nicio durere fizica, doar sufleteasca. Nu mai conta nici cum arăta salonul, nici cum erau asistentele, ceea ce ma preocupase pana acum dispăruse. Si câtă importantă acordasem acestor detalii insignifiante... Atâtea griji fara rost.
   Cele 5 zile cât a durat spitalizarea mi s-au părut interminabile. Au urmat controale de specialitate cu fiecare copilaș în parte, clipe de disperare, îngrijorare, dar toate au avut un final fericit. Am fost sfătuiți și încurajați de medici si asistente și am depășit această situație critică care ne-a tulburat fericirea pentru moment. Pentru a mă scoate din acea stare, soțul meu îmi spunea că fetița va deveni o balerină celebră și băiețelul va cuceri toate fetele cu ochii lui superbi și reușea să mă facă să râd. Acum, la aproape doi ani, fetița dansează pe vârfuri ca o adevărată balerină și băiețelul impresionează toate prezențele feminine cu ochii lui albastri.
   In ultimele rânduri ale acestei păstări, vreau sa subliniez că încă există mulți profesioniști în spitalele de stat din România și le mulțumesc pe aceasta cale pentru tot ce au făcut pentru noi.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Lacrimi de fericire

   Scopul acestui blog a fost de a rememora clipele frumoase pe care le-am trăit de când am primit binecuvântarea de a avea doi copii, așa că voi încerca să păstrez cronologia stărilor prin care am trecut începând cu ziua în care mi s-a schimbat complet viața. Din acel moment, am simțit ca am într-adevar un scop in lumea asta. De la bun început, doamna doctor care m-a supravegheat in timpul sarcinii m-a avertizat că o sarcina gemelara este destul de dificilă și trebuie să evit orice efort, oricât de neînsemnat mi s-ar părea mie.
Mi-a recomandat ca treburile casnice să i le ,,deleg" soțului. Nu am acordat o mare importanța acestor recomandări pentru ca mă simțeam excelent, nu aveam nici grețuri, nici senzații specifice graviduțelor, credeam ca am o sarcina atipica. In această perioadă de euforie, am pus și murături, am făcut compoturi (pentru prima oara în viața mea), dar când să termin și gogoșarii la oțet am simțit ca îmi vine rău din cauza mirosului. Aveam doar șase saptamani de sarcină și am început să conștientizez că nu va fi chiar așa cum am crezut. A trecut totul repede, așteptam cu nerăbdare să-i pot simți, mă interesam pe unde puteam să aflu care e senzația, mi-era teama ca vor mișca și eu nu-mi voi da seama. Așa ceva este imposibil, dar cum marturiseam într-o postare anterioară, atât in timpul sarcinii, cât și in primul an, am trăit cu o teamă continuă că nu mă voi descurca cu noile responsabilitați.
   Momentul mult așteptat a venit in a doua
zi de Crăciun, a fost a doua mare emoție ca intensitate (după aflarea veștii ca ,,nu e unul, sunt doi''). Doamneee, retrăiesc acum acel sentiment înălțător, minunat, chiar nu se poate descrie în cuvinte (sună a clișeu, dar exact așa e), atunci te îndrăgostești iremedial de bebeluși, atunci chiar știi ca e adevărat și peste puțin timp vei ajunge pe culmile fericirii atingând, imbrațișând doua minuni. Prin ianuarie nu se cunoștea prea mult burtica, dar din februarie am început sa iau proporții, nu mai puteam să fac mare lucru și ,,i-am delegat" soțului majoritatea treburilor casnice, la recomandarea doamnei doctor. Deși perioada din timpul sarcinii mi s-a părut destul de dificila, rememorând, îmi dau seama că exageram, nu a fost așa de greu. Erau lucruri pe care nu le întâlnisem niciodată, stări, senzații, trăiri care îmi dădeau o stare de disconfort, tocmai pentru ca erau noi, necunoscute. Multe mame spuneau că e minunată aceasta perioadă și mă simțeam vinovată că eu nu pot sa spun același lucru. Acum, privind în urma, pot spune și eu că experiența maternității este extraordinară, am uitat micile neplăceri și îmi amintesc cu emoție de toate tumbele pe care le făceau năzdrăvanii mei, câteodată se așezau într-o anumita poziție si rămânea burtica țuguiată câteva minute. Oricum, nu durează prea mult, aproape noua luni trec cu viteza luminii, nu exagerez deloc, te trezești că a sosit ziua ,,Marii întâlniri" și parcă nu te simți pregătită, desi ți-ai imaginat cum va decurge totul de atât de multe ori.
   ,,Marea întâlnire" a avut loc într-o zi superba de mai. De vreo săptămână nu ma simțeam foarte bine, îmi crescuse tensiunea arteriala și doamna doctor a decis sa ma cheme la spital. In urma rezultatelor analizelor, m-a anunțat că aceea este ziua cea mare: mă voi întâlni cu cele mai prețioase ființe de pe pământ. Când i-am văzut și i-am auzit pentru prima oara, am vărsat primele mele lacrimi de fericire. Și de atunci, aproape în fiecare zi îmi joacă in ochi lacrimi de fericire la vederea acestor îngerași plini de bunătate, bucurie și dragoste.

vineri, 17 februarie 2017

De ce un blog?

   De ce un blog? Ideea de a crea un blog mi-a venit într-o clipă in care ma gândeam că peste câteva luni iubiții mei copilași vor implini doi ani și eu va trebui sa ma reîntorc la serviciu. Nimic neobișnuit, doar ca imediat mi-a zburat gândul la altceva: când au trecut acești doi ani? In acele momente am început sa-mi amintesc tot ceea ce am trăit de când am rămas însărcinată și mi-am dat seama ca am uitat câteva lucruri. Și nu mi-a plăcut deloc.
   Mi-a părut rău ca nu am notat toate detaliile de când am rămas însărcinată și până în prezent. Am o agendă în care am notat evenimente importante din viața copilașilor: primii dinți, primii pași, primele cuvinte, dar nu pot scrie mereu pentru că tot ceea ce are mama este interesat pentru copii. Și când văd agenda, o vor ei și încep sa citească: ,,pâta, pâta, pâta", așa că amân până la ora de somn. De azi înainte voi scrie pe blog, când mă lasă ei, bineînțeles.
   Orice viitoare mamă devine un expert in căutarea de informații. Internetul, cărțile de specialitate, revistele, orice sursă de informație este bine-venită. Desigur, indicat este să selectezi informația și să nu cazi in cealaltă extremă de a lua de bun tot ce găsești pe internet. Problema era că despre sarcina gemelară nu s-a scris foarte mult. Am găsit câteva lucruri pe forumuri de mame, dar după câteva postări dispăreau fară urmă (era clar ca nu aveau timp sa stea sa scrie). In plus, când ești însărcinată, ai tot felul de întrebări și oricât de comunicativ ar fi medicul care-ți urmărește sarcina, tot ai o mulțime de nelămuriri pe care ai vrea sa le afli de la cineva care a trecut prin asta, la fel ca tine. Nu voiam sa fiu o pacientă agasantă, așa ca mă limitam la câteva întrebări importante.
   In prima postare v-am mărturisit că aflarea veștii ca voi avea doi copii m-a lăsat fără glas. Inca un lucru care vine la pachet cu sarcina, pe lângă bucuria nemărginită, imposibil de descris, este o frica permanentă de ceea ce urmează, teama de necunoscut, in cazul meu, teama ca nu ma voi descurca cu doi copii. Cum voi avea grijă singură de amandoi (soțul era la serviciu până la 18.00), cum ii voi hrani, cum? M-aș fi bucurat enorm sa găsesc o altă mamă care să se confrunte cu aceleași dileme.
   O zi minunată va doresc!

Despre mine

  Anul 2014 mi-a schimbat complet viața. Până in 2014, totul decurgea lin, aveam o viața frumoasă, liniștită, un soț exact așa cum mi-am dorit, dar ne lipsea ceva: un copilaș. Suntem genul de oameni care fac lucrurile încet, dar bine (cel puțin așa ne place nouă să credem), ca ardelenii, deși noi suntem olteni. Am parcurs etapele firești: ne-am cunoscut, am așteptat vreo 8 ani până sa ne unim destinele in fața lui Dumnezeu, am intrat ca mai toți tinerii in programul ,,Prima casă", am renovat apartamentul pe care il vom plati până ieșim la pensie și urma sa facem un copil. Totul a fost planificat, dar am avut parte de cea mai mare bucurie la care nu am îndrăznit sa visez vreodata: pe 14 octombrie 2014 am aflat ca voi fi mamă. In timpul controlului doamna doctor a ridicat doua degete, exact ca la școală, și spunea: ,,nu e unul, sunt doi''. Era pentru prima dată când nu mai planificam nimic, m-a luat prin surprindere aceasta veste, mi-a marcat existența, chiar rămăsăsem fără glas, ridicam doar doua degete si rosteam aceleași cuvinte ca ale doamnei doctor: ,, nu e unul, sunt doi". Din acest moment, nimic nu a mai fost la fel ca înainte.

Valsul fluturasilor

,, Muzica purifică sufletele de praful vieții cotidiene" ne spune Berthold Auerbach. Sunt întru totul de acord cu această afirmație. În...